Alb și negru. Cancerul de piele și orice altceva

Partea 17

Iat-o din nou!

Bună ziua dragii mei, mă bucur să îmi imaginez cum continuați să citiți aici....

Am călătorit timp de o jumătate de vară, în realitate au fost șase săptămâni, din Germania în Olanda, din Belgia în Franța. Am călătorit prin Bretania pentru o vreme și apoi spre locul meu de dor.

Acolo ne-am întâlnit cu unii dintre copiii noștri mai mari și cu noi prieteni.

Spre deosebire de Germania ploioasă, vremea a fost în mare parte minunată și chiar am rămas fără cremă de soare.

Perioada a fost minunată, dar și provocatoare.

Micuța mea a pornit deja lovită, iar de ceva vreme se văd ici și colo câteva răni care au legătură cu cancerul, au avut mult timp un plasture pe ele și acum dor din nou. Sau poate chiar doare pentru prima dată, pentru că este nevoie de o anumită vârstă pentru a categorisi lucrurile, pentru că este nevoie de mai mult limbaj pentru a descrie sentimentele...

Nu prea vreau să intru în detalii, încă oscilez între sentimentul de a vrea să păstrăm acest capitol închis în "sertarul de acasă" sau să ieșim cu el.

Pentru voi, pentru cei care probabil trec prin ceva similar și care s-ar bucura să audă că există multe familii care trec prin aceste văi.

Și asta mă aduce la subiectul meu actual...

Social media, marele internet plin de informații... blestem sau binecuvântare?

O să vă povestesc puțin despre mine, poate o să vă regăsiți.

Când am primit diagnosticul, oricum nu puteam dormi. Așa că stăteam noaptea în fața internetului și încercam să înțeleg toată chestia asta cu cancerul și să găsesc alte persoane cu care să pot vorbi.

Am avut un succes moderat în primele câteva zile și nopți, am citit informații depășite și am fost sigur că voi fi terminat în curând.

M-am înscris pe Instagram (katrinw75) și mi-am dat seama rapid că nu păreau să existe oameni cu cancer de piele aici, am găsit o femeie din cealaltă parte a lumii și asta a fost tot.

(Apropo, lucrurile s-au schimbat de atunci!)

Dar au existat nenumărate femei cu cancer la sân care și-au împărtășit poveștile, așa că am dat peste podcastul a două femei și mi-am dat seama că mă regăsesc acolo, indiferent de tipurile noastre de cancer!

La un moment dat am citit undeva despre grupul nostru de pe Facebook Diagnosticarea cancerului de piele - nu te vom lăsa singurAm avut primul meu contact cu Astrid și practic am căzut în pernele moi ale auto-ajutorării!

Restul este istorie, astăzi sunt moderator acolo și mă implic pe ici pe colo, știți ce vreau să spun.

Pasul meu în lumea social media pentru toată lumea a început în decembrie 2020, la 9 luni după diagnosticul meu... amuzant, mă întreb dacă ideea de "a rămâne însărcinată cu ceva" se aplică!

Prima mea postare spunea: "Acesta a fost un an foarte special și am decis să împărtășesc câteva lucruri cu voi astăzi."

Aproximativ 10 persoane l-au citit, iar viața mea și confruntarea mea cu cancerul au devenit vizibile pentru toți cei interesați.

Cireașa de pe tort, ca să spun așa, este acest blog, care există de peste un an.

Și acum revin la subiectul "ce să împărtășesc" și "de ce"?

Uneori este ușor, toată lumea îmi face un salut prietenos, vremea este minunată și aud aici și acolo fraze care mă asigură că totul este în regulă.

Uneori, însă, apa rece mă stropește brusc pe față.

Când oamenii pun la îndoială faptul că împărtășesc atât de mult din sentimentele mele personale cu toată lumea, când oamenii din inima mea simt că împărtășesc mai mult cu publicul decât cu ei.

Permiteți-mi să încerc să explic...

Pentru mine, să scriu aici este ca o pătură caldă, pot da drumul la ceea ce curge din mine pe hârtie sau pe ecran.

Adesea văd multe lucruri într-o lumină diferită după ce le scriu.

Este ca un jurnal, ca un prieten care pune totul într-o pungă cu un semn din cap fără să judece.

Unii oameni vor spune acum, dar de ce în public?

Vă amintiți cuvintele mele de mai sus, căutarea mea disperată pentru alții?

Vreau să fiu acolo pentru cei care navighează noaptea pe internet și se simt nefericiți și singuri.

Îmi împărtășesc povestea pentru ca nimeni să nu mai fie singur.

Furnizez informații astfel încât toată lumea să știe unde să găsească informații bune, bazate pe dovezi, actualizate.

Vreau să știți că viața poate fi grea ca o tonă într-un moment și ușoară ca o pană în următorul.

Îi voi lua cu mine pe toți cei care doresc să rămână în contact cu mine și cu noua mea viață, dacă doresc.

Îmi oferă posibilitatea de a împărtăși în propriul meu cadru atunci când sunt pregătit să fac acest lucru.

Este adevărat, eu nu fac nicio diferență dacă o citește vecinul meu sau fiica mea... toată lumea are voie să participe.

Și totuși, există o diferență uriașă, pentru că fiica mea va citi replicile mele foarte diferit de vecinul ei.

Mulți oameni își pierd atenția în cursul unei astfel de povești.

Acest lucru este normal și îl înțeleg din ce în ce mai bine.

Dar și noi, cei care suferim, ne despărțim de fluxul de informații, de exteriorizarea sentimentelor și a durerilor noastre.

Pentru că, de fapt, toți simțim la fel, vrem să ne continuăm viața și să nu mai vorbim despre cancer.

Singura diferență este că, la fiecare trei până la șase luni, cineva ne pune din nou haina mirositoare pe noi.

Iertați-ne dacă nu vă sunăm sau dacă nu vă spunem "Tu, iarăși e vremea aceea" în această perioadă.

Nu vrem să vă excludem.

Uneori pur și simplu nu putem vorbi despre asta.

Apoi scriem.

Pe Instagram, pe Facebook în grupul nostru de auto-ajutor sau pe blogul nostru.

Voi continua să fac acest lucru și voi încerca să am grijă de cei mai importanți oameni ai mei, să păstrez echilibrul și să iau decizii bune cu privire la ceea ce scriu și ceea ce nu scriu.

O veți citi, poate vă va ajuta, poate vor apărea conversații sau vă veți scufunda în tăcere.

Toți suntem diferiți. Cu toții suntem "corecți".

Și acesta sunt eu.